Si vreau să uit cine ești,cine ai fost,cine vei fi.Să uit că te`am iubit,că te iubesc,că te voi iubi.Să uit că uneori mă pierdeam în ochii tăi,să uit că de acum încolo mă voi pierde în amintiri cu tine.

Intre dezamăgire și speranță.

Ce fericiți eram că am găsit ce-am căutat atâta vreme

Cu tine am uitat de necazuri ,probleme

Si curios,am găsit chiar teme comune de discuție

Care făceau ca totul să fie perfect,

Care ne făceau să aparținem cercului select al celor care cred că știu ce e iubirea

Dar normal dezamăgirea și-a făcut prezența la un moment dat

Si-am aflat că nu ești ceea ce-am sperat să fii

Deși atingerile tale le simt încă

Deși în suflet mi-ai lăsat o urmă adâncă

Nu regret!

Căci am învățat încet că tot ce mi se întâmplă face parte din mine

Deci o parte din tine mă întregește cumva.

Abia acum încep să simt ploaia rece

Si-aud aceeași voce care spune:

"Lasă totul trece!"

Dar eu sunt cea ce credea că a învățat că demonii au fețe de îngeri

Si îngerii de fapt nu există

Privirea-mi tristă țintește dezorientată și-n ea insistă

Rugăminți atât de fierbinți încât

Ar întuneca minți și totuși

Nu mai pot să văd în ochii tăi ce simți

Si-mi vine să plâng dar strâng din dinți

Si-atunci cuvintele sunt lacrimile sufletului meu

Dar numai eu știu dacă mai e sau nu al meu

Sau nici eu nu mai știu oricum mi-e greu

Să las totul în urmă

Căci tu mi-ai furat visul

Si-acum mă confrunt cu abisul în care-am căzut

Si vreau să te întreb:

"Câte suflete te-au urmat și s-au pierdut?".

Cer senin.

Aruncă`ți hainele,dezbracă`te

Lasă nisipul să te mângâie

Descarcă`te,las`o să te privească în ochi

Arată-i unde ți`ai îngropat trecutul,unde te doare

Ea o să crească în acel pământ o floare

Sub un cer senin,buzele ei nu vor fi pline de venin

Cum au fost altele,îți va șopti iubire

Cu toate faptele

Ea va fi cea care n-o să`ți întoarcă spatele

Ia`o în brațe și priviți cerul senin și o să simți

Că ai primit tot ce`ți doreai

Pentru c-ai tras din greu ca să le ai.

Dragostea(știe el).

Iubindu-te am înțeles pentru prima dată foșnetul frunzelor iar glasul cristalin al stropilor de ploaie încă mai dăinuie în inima mea.Ce înger te-a îndemnat să îmi zâmbești și ți-a șoptit să-mi cucerești sufletul cu vorbe alese? Cum de te-ai rătăcit printre muritori și m-ai ales tocmai pe mine să fiu fericită?Inima mea caută enigma unui vis și descoperindu-ți lumina din privire a renunțat la căutări.A realizat că
dragostea e atât de aproape încât îi poți simți căldura. 

Îmi amintesc și acum durerea ce-mi apăsa pieptul,încă simt arsura lacrimilor și deznădejdea ce-mi strângea inima de parcă vroia să-i sufoce până și speranța. Cine ar fi bănuit că aceea e ziua eliberării?Ce ar fi fost viața dacă într-o seară de mai nu te-ai fi apropiat spunându-mi că frumusețea unui om vine din interior iar în privirea mea e concentrată puritatea celor mai minunate flori?Am plâns de bucurie iar tu mi-ai ascuns lacrimile în căușul palmelor tale și le-ai sărutat.

Zile întregi am crezut că ești o plăsmuire a unui înger ce se agață de minuni pentru a crede în viață.Într-un târziu ne-am reîntâlnit și am citit în privirea ta atâta înțelegere.Încă îmi era frică să nu ne contopim sufletele și să ne pierdem identitatea.Mă întreb și azi dacă merit aceasta fericire și mi-e frică că nu voi reuși niciodată să-i plătesc prețul.

Privesc luna.Zâmbetul ei e atât de misterios încât parcă e o întruchipare a viitorului ce-și întinde plasa să ne înghită sau să ne facă mai puternici. Îmbrățișarea ta pare o implorare către destin.Care acesta ne va asculta ruga sau ne va strivi sub nepăsare și ura? Spui că dragostea e o încleștare a două spirite însetate de liniște și frumos.Si atunci de unde pasiunea atât de furtunoasă în trăirile noastre?

Oprește timpul,ademenește-l cu căldură în lumea gerului veșnic și al oglinzilor de gheață unde totul e static și alb,iar noi,să trăim într-un prezent continuu și fericit.Nu zâmbi!Lasă-mă pe mine să înving răul,să-i diminuesc puterea și să-l fac sclavul meu.Răul și timpul sunt dușmanii noștrii!

Tăcere pentru totdeauna.

A fost odată....

Așa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnazială, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin păr? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunză de nufăr. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți că se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plină ca un cer înstelat.

Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o casetă uzată, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii într`o piesă de teatru regizată bine.

Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortită nemuririi.

Prima vară petrecută despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastică. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scenă îmbrăcată în flori. Distanța îi apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru că în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără să se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Într`o noapte a fost o furtună groaznică. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distantă, tremura de spaimă. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. "Vin spre tine!" i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastră. Ploaia cădea rece și puternică pe pervazul de piatră. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se aruncă în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roză pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parcă nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se închisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii îi erau deschiși și parcă priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisă povestea lor, frumoasă ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grijă aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în șir în oglindă. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostită și o pereche de aripi care nu i se potriveau.