Dragostea.

După părerea mea,dragostea nu e orbire,ci,din contră e spor violent de luciditate.Ea ne ridică în proprii noștri ochi și,totodată, dezvăluie aproape tot ce e mediocru în noi.La lumina ei,îți vezi,într-un chip misterios și inevitabil,ca niciodată înainte,scăderile,meschinăriile,micimile,lașitățile.Si cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celalalt!Niciodată n-ai fost atât de atent la impresiile altuia și nu te-ai măsurat,la fel de preocupat,în funcție de ele.Ti-au crescut aripi,însă știi precis cât plumb ai în picioare.Poți mai mult decât înainte,dar vezi mai clar și ce nu poți.Neputințele tale se întrec în limpezime cu aspirațiile tale și,rușinat,încerci să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care îl iubești.Vrei să fii și vrei să pari.Si dacă nu te revolți împotriva sursei de lumină,n-ai altă cale decât să dorești să devii mai bun.Întrucât știi lucruri pe care înainte le treceai cu vederea sau nu-ți păsa de ele,dar acum te stânjenesc fiindcă te coboară în ochii celui pe care-l iubești.Aspiri să înlături tot ce l-ar putea dezamăgi și,la drept vorbind,nu faci aceste sacrificii din generozitate.Ele sunt un fel de mutilări fericite.Le accepți pentru a fi cum ai vrea să fii.Si cum începi să fii,de fapt,deoarece fără să știe celălalt ești,devii,într-o măsură,opera lui.Victima lui.

Aici stă,probabil,marea forță stimulatoare a dragostei.Si tot aici se află,poate,explicația pentru revolta misoginilor sau pentru graba lui Don Juan de a-și lua tălpășița.Ei nu îndură opresiunea unei lucidități suplimentare,care le amenință liniștea.Greșesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e,într-adevăr,tendința de a fi,din nou,mulțumit de tine,de a nu mai dori să pari mai inteligent,mai curajos,mai bun decât ești?Te reconciliezi cu ceea ce a fost alarmat,stingherit,în tine.Vrei să nu mai depinzi de visurile celuilalt.Si-l lași să se descurce cum poate cu sinceritatea ta,să constate că politețea poate fi uneori mai rea decât o insultă.

Cred că întotdeauna va exista în mulți dintre noi teama că vom ajunge să ne pierdem identitatea proprie și vom fi transformați de celălalt într-o relație de dragoste.Ne simțim amenințată liniștea.De aceea suntem,poate,de multe ori,inflexibili și luptăm cu încrâncenare pentru a ne impune un anumit punct de vedere.Dar în loc să ne lăsăm erodați de această teamă,nu ar trebui oare,mai degrabă,să ne lăsăm modelați de celălalt?Sau,mai precis,de sentimentele la care îți oferă acces prin modul înalt la care te face să vibrezi?Nu ar fi mai bine dacă am privii aceste lucruri ca pe niște mutilări fericite?