Marea..

N`o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea.Poate o să vă surprindă puțin pretenția că o iubesc altfel decât ceilalți oameni.Dar vă asigur că pretenția asta nu ascunde nicio vanitate.E vorba de altceva.Adeseori,vara,pe plajă,mă uitam în jur și mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuții carea stăteau la soare să se bronzeze,sporovăind veseli sau prăbușiți în clipa lor interioară.Pentru unii,marea cu siguranță era un exil provizoriu din plictiseală și mediocritatea vieții obișnuite.Veneau pe plaja și trăiau câtva timp în afara destinului lor.Sau vroiau să prindă puteri,ca să reziste până la vara viitoare.Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forțată.Cu trupul gol la soare,încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente.Alții veneau dintr`o nevoie de barbarie.Nu erau niște barbari adevărați pentru că nu aveau curaj să renunțe temporar și parțial la confortul civilizației,la tramvaie,la vacarmul orașelor.Aduceau,de altfel,și pe plajă vacarmul.Erau bolnavi de el.Nu se puteau lipsi,cei mai mulți,nici de mașini.Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au găsit natura elementară.Iluzie de o clipă.Erau niște barbari ratați,ce să vă spun..Eu mă duceam la mare din alte motive.Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele.Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă.Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte,să simt soarele cum îmi dogorește trupul,să aud cum marea foșnește confuz la câțiva pași de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii,golul prin care alergăm,pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră,dar în momentul când ne`am prăbușit se reia..așadar,îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine și să mă întorc la pasiunea mea..

Iubeam deci și liniștea plajelor goale și strigătele celor care aleargă pe nisip..