Tăcere pentru totdeauna.

A fost odată....

Așa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnazială, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin păr? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunză de nufăr. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți că se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plină ca un cer înstelat.

Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o casetă uzată, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii într`o piesă de teatru regizată bine.

Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortită nemuririi.

Prima vară petrecută despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastică. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scenă îmbrăcată în flori. Distanța îi apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru că în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără să se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Într`o noapte a fost o furtună groaznică. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distantă, tremura de spaimă. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. "Vin spre tine!" i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastră. Ploaia cădea rece și puternică pe pervazul de piatră. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se aruncă în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roză pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parcă nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se închisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii îi erau deschiși și parcă priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisă povestea lor, frumoasă ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grijă aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în șir în oglindă. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostită și o pereche de aripi care nu i se potriveau.