M-am plictisit de scaun. Mă așez pe marmura rece și mă las pe spate. Îmi iau pachetul de țigări și-n cinci minute-i arsă una. Și apoi încă una, încă una, și tot așa până se termină. Noroc c-am și Jack. Răceala marmurei mă cuprinde, dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă că probabil nu pot să vorbesc sau să simt ceva. S-a făcut noapte, bineînțeles- am adormit în bucătărie. A doua zi m-am trezit cu o durere infernală de cap, dar încă nu-mi păsa. Iau un măr verde și mă așez. Îmi aprind o țigară și o privesc cum se arde, cum se mistuie... cât de previzibil. pffft! M-am plictisit de tot, de fapt- m-am săturat. Țigările sunt făcute pentru a fi stinse cu piciorul. Frige. Mi-am propus ca astăzi să fumez doar 3 pachete... ce rost au toate? Incă o țigară. E timpul pentru mahmureala de dimineață, de amiază sau de seară- cine mai știe cât e ceasul? Nu eu! Noroc! Îmi urăsc camera, nu mă mir că am ajuns aici, în halul ăsta. Incă mai știu tot... omniștienta din mine. Camera mea e imensă- un om normal s-ar putea pierde. Draperiile albastre de la fereastră mereu îmi zgârie retina și întregul meu simț artistic *nul, de altfel*... patul...el, e doar mare. Îmi dă mereu impresia că e chiar mai mare decât camera asta- e așa... mare... și... gol?! Mă pierd între cele doua perne și în întregul univers al unei camere, dar asta-i altă poveste. Sper ca mâine să nu mă mai trezesc.
N-am noroc. Același loc, aceeași oră, aceleași obiceiuri. Îmi iau o țigară din pachetul aproape gol și mă ridic să privesc pe fereastră. Se aude o bătaie cum cade în ușă și cu un scârțâit surd aceasta se deschide. Cineva intră în casă, iar pașii acestui individ se aud cum îmi încalcă teritoriul. Câte un pas, câte un pas... Se oprește în spatele meu. Mă strânge în brațe și își plimbă mâinile peste pieptul meu, peste gâtul meu.. și îmi acoperă ochii:
- Ghici cine e!
- Poți să-ți iei mâinile. O să-mi țin ochii închiși.
Mâinile se retrag și pentru un moment nu se mai aude nimic în juru-mi decât suflarea străinului ce o simt în ceafă. Își pleacă ușor capul pe umărul meu stâng și îi simt buzele umede pe obraz. Se îndepărtează câțiva pași, iar eu mă întorc, cu ochii închiși. Mă apucă de talie și se apropie de urechea mea:
- Ghici!
- Dă-mi o țigară.
*Sunetul plăcut al ritualului de aprindere al unei țigări
Cu un zâmbet ironic îmi încep "discursul":
- Deci cum ai intrat?
- Ușa era deschisă.
- Normal, am uitat- te așteptam.
- Atunci poți să deschizi ochii... presupun că ai ghici cine sunt.
- Nu sunt așa curioasă.
Și totuși îmi deschid ochii pentru a mă contrazice puțin.
- Ah, tu erai.
Nu-mi venea să cred, era chiar el... nu-l văzusem de mult timp. Îmi era tare dor de ochii lui albaștri, de chipul său angelic. Acum devenise bărbat. Avea o mină mult mai serioasă, un zâmbet mult mai sever, era mai înalt decât mine, lucru ce mă surprindea oarecum. Umerii săi lați îmi dădeau o oarecare teamă, dar mâinile sale mari și-acum calde, nu reci și ca altădată, îmi mângâiau fața, iar ochii săi- același albastru- încă mă priveau cu multă dragoste.
- Mi-a fost dor de tine.
Au fost singurele cuvinte pe care am putut să le rostesc și-apoi am căzut. Totul era în ceață și ce puteam să disting între umbrele ce mă-nconjurau era forma sa. Unduirile corpului său se legau armonios și pentru mine întruchipa aceeași ființă perfectă pe care o iubeam cândva, poate și acum dacă mi-ar mai păsa de ceva.
M-am trezit în brațele sale puternice și protectoare- eram încă în bucătărie. Am început să râd isteric. Se uita altfel la mine și privirea sa m-a făcut să înțeleg că știa tot ce mi s-a-ntâmplat. Apoi nu am mai făcut nimic. M-am ridicat și mi-am aprins altă țigară. Ma învârteam în ritm alert prin bucătărie, iar el încă mă privea... cu milă. Urăsc mila.
- Vezi tu, viața mea nu mai e așa perfectă. Fumez, beau, mor sau mi-aș dori, dorm și aștept din nou să mor sau mi-aș dori... e oarecum plictisitor cercul ăsta vicios.
Ochii lui nu se puteau despărți de mine și îmi urmăreau fiecare pas. Se ridică și îmi apucă brațul ca și când ar vrea să îmi oprească țigara din omorul său pasiv. Îmi așez bratul stâng pe umărul său și în mâna cealaltă continui să-mi țin țigara.
- Vezi tu... nu mai am țigări.
Îmi sting țigarea. Frige. Dacă...
- Vezi tu, nu-mi doream să zic asta.
Îmi arunc privirea spre chiștocul de sub talpa mea iar el mă privește ca și când ar putea trece de bariera ochilor mei și ar putea citi ce ascund în suflet. Buzele sale asprite îmi sărută respectuos mâna. Din ochi îmi izbucnesc câteva lacrimi de mânie:
- De ce nu ai spus nimic până acum?! De ce?! îți place cum am ajuns...
Dar știam în gând că mereu a fost vina mea, și dacă ar fi fost a lui, eu aș fi considerat-o tot a mea. Acum nu știu cine a greșit, dar nu-mi mai pasă.
Îmi îmbrățișează buzele cu un sărut. Și tace. Se apropie de urechea mea și cu același glas tremurând, dar cu mai multă forță îmi șoptește:
- Am fost un prost...
- Da.
- Știu că e vina mea... și..
- Și nimic. Taci!
Și-atunci mă desprind de el.
- Pleacă!
Ochii lui încercau să-mi exploateze sufletul din nou și să mai găsească ceva bun în mine, dar nu a găsit, căci singura mea comoara a fost bine ascunsă, de fapt în mine nu mai e nimic- sunt un suflet mort, sunt un strigăt mut al unui biet trup.
- Am spus să pleci...
L-am alungat. Se depărtează... de data asta venise pentru mine. A rămas lângă ușă pentru un moment ca și când ar fi vrut să-mi mai spună ceva, dar...
- Să vii să mă mai vezi, da? Știu că se va întâmpla curând...
A plecat. A închis ușa și a plecat. Acum sunt din nou închisă. Îmi iau altă țigară și...și... și telefonul. Am s-o sun pe Ana.
- Alo?!
Eu râd.
- Ghici! Vreau doar să mă asculți, el a venit.
Am închis telefonul... și ea m-a sunat toată după-amiaza.
A doua zi, dimineață, Ana plângea și Ana mă strângea strâns în brațe... și plângea. El a intrat speriat în casă și m-a văzut întinsă. Am murit probabil.
- Nu mi-a spus decât: el a venit.
Și ochii lui s-au umplut atunci cu lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu