ROCK YOUR SCHOOL!

ROCK YOUR SCHOOL!
In sfârșit și la noi în liceu.
Caragialeee,puțină gălăgie!

Unii se nasc cu vocație de aventurieri,de deschizători de drumuri ori cu alte „abilități”.Eu am ezitat mereu, din pricină că am încercat să împac în mine doua eu-ri diferite.Unul,rațional,cu o mare nevoie de logică.Altul,afectiv,care nu s-a putut ridica deasupra sentimentelor.Eul rațional a tânjit,constant,să mă comport rezonabil.Eul afectiv i-a zădărnicit mereu eforturile.Rezultatul?Niciodată n-am știut prea bine ce vreau.Si niciodată nu m-am mulțumit cu ceea ce am reușit să obțin.
Suntem inteligenți,spirituali,zâmbim amabil,suntem rafinați,dar numai în cetatea noastră,numai între zidurile ei.Când viscolul și ploile se abat asupra teritoriului delimitat ne trezim speriați la gândul că nu suntem chiar centrul Universului.Natura pe care o ignorăm în repetate rânduri,lovește cu prezența-i teribila,scoțând la iveală teama de a pierde comoditatea noastră,recent amenințată.Cu ce-ar greși o minte neclintită,de ceea ce nu-l limitează?Si câți oare nu sunt ca mine?Copii ai marilor orașe,flori de asfalt,crescând capricios și câteodată „interesant”.

Fericire.

O nu,sper că glumești!Acum câteva minute eram în patul meu,privindu'l pe el dormind,și acum sunt într'o gară în care o voce care parcă nu mai tace,și tot repetă:"Trenul Accelerat București-Constanța,va pleca de la linia 5 în 10 minute!".Pare a fi un ecou,dar nu,aud asta până când aceeași voce îmi strigă:
-E trenul tău spre fericire!
-Nu,nu e.Fericirea mea e lângă el.Întorcându'mă pe toate părțile vrând să îmi dau seama cine încearcă să îmi schimbe părerea despre fericire,observ cu stupoare că nu e nimeni aici și nici măcar difuzoare nu sunt,dar totuși de unde se aude?Parcă încercând să îmi spulbere întrebările,trenul sosește exact la linia 5.
Pășesc în tren cu ezitarea unui copil atunci când se întreabă ce se va întâmpla dacă va strivi gândăcelul cu piciorul.
Trenul e gol.Se simte miros de iasomie.În timp ce încep să cutreier locul ăsta fără de înțeles,trenul o ia din loc.O speranță..înseamnă că nu sunt singură,cineva e aici cu mine.Oare știe că sunt aici,oare m'a văzut urcând?Ce mi se întâmplă?Ce caut aici?Dați'mi drumul!
Alerg în tren,alerg după un răspuns la toate întrebările astea și deodată podeaua se transformă în nisip fierbinte și deasupra soarele parcă râde de naivitatea mea.Câmpiile pe lângă care treceam mai devreme au devenit apă,cu valuri spumegând,acum măcar știu unde sunt..la mare.Asta e oare fericirea mea?Aici o voi găsi?Sunt întrebări la care voi găsi răspuns când nu mă voi aștepta.
În depărtare un băiat se zbate în valuri.Fug cât mă țin picioarele pentru a'l salva la timp.Îl scot din apă cu speranța că încă trăiește.
-Hei,puteai să mori!
-Nu sunt în Rai și tu nu ești un înger?
-Sunt doar halucinațiile tale!Ce făceai aici?
-Am venit aici să găsesc răspunsuri la multe întrebări,care în ultimul timp mă seacă tot mai des,dar nu am reușit decât să adâncesc misterul lor și mai mult,asa că am hotărât să termin totul,să găsesc răspunsurile mele "Dincolo".
-Nu se poate termina totul când vrei tu!
-Probabil.Dar tu ce cauți aici?Credeam că sunt singur.
-Și eu credeam același lucru pană să te întâlnesc pe tine.Dar cred că am fost prinși amândoi în același joc.Acum câteva minute eram acasă lângă prietenul meu și acum salvez un necunoscut de la înec.Halal joc!Tind să cred că e doar imaginația mea.
-Nu,nu e imaginația ta.Ascultă marea,privește soarele,simte vântul,astea sunt realitate.
-Da,cred că oarecum destinul m'a adus aici pentru a reîncepe să mă bucur de lucrurile frumoase ale vieții,pentru a mă scoate din rutină.Știi înainte de a'l cunoaște pe el eram liberă,nu mă durea sufletul,nu era nevoie să mint și să mă mint,să ignor,să țip..dar acum parcă îmi lipsește liniștea aia de altădată.Poate că dacă vom încerca să găsim împreună răspunsuri la întrebările care ne frământă,le vom primi.
-Împreună?
-Te deranjează?Dar numai spuse nimic,îmi luă mâna și mi'o așeză într'a lui,lăsându'ne amândoi cuprinși de liniștea care ne învăluise.Valurile marii ne dădeau răspunsuri pe care încercam să le descifrăm,neștiind că adevăratele răspunsuri se găsesc în sufletele noastre.Vroiam să rămân acolo pentru totdeauna,dar mă mințeam că fericirea mea e undeva într'un pat,dormind.
Asta era fericirea,asta era liniștea de care aveam nevoie!Mereu am ținut vie speranța că o voi găsi,și când eram aproape sigură că am găsit'o,mi se arată în alt mod,bătându'și joc de toate crezările mele dinainte.
Am rămas acolo până noaptea,când el mi'a spus că trebuie să plece,dar că se va întoarce la mine oricând voi avea nevoie.
Priveam în urma lui,la pașii pe care îi lăsa în nisip,neștiind că îmi las fericirea să plece.M'am aruncat dezamăgită în valurile marii și am ajuns pe patul meu de acasă.El se trezise.
-Pot doar să îți multumesc că m'ai condus spre adevărata fericire.Ai fost doar un actor în piesa asta,ți'ai terminat rolul,ești liber să pleci!i'am spus eu cu nesiguranță în voce..
-Plec dar fericirea ta vine cu mine!îmi spuse el cu un zâmbet amar pe față.
-Nu ai cum să o iei,m'am bucurat de ea și mă voi bucura oricând voi avea nevoie,doar că data viitoare nu o voi mai lăsa să plece atât de curând.Acum,pleacă!

Am învățat.

Uităm să trăim,să sperăm,să iubim,să visăm,să iertăm,să credem..am început să punem orgoliul și egoismul înaintea a ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat.Pentru ce?Ne ajută sa fie totul mai bine?
De ce trebuie să gandim în cele mai multe cazuri rațional și nu cu inima?De ce nu strigăm cu voce tare ceea ce ne dorim cu adevărat,nu ceea ce se așteaptă ceilalți să ne dorim?
De ce nu ne punem sentimentele pe tavă?Da,știu,pentru că putem fi răniți,ceea ce trebuie să recunosc,ni se întamplă mai mereu.
Am fost rănită în repetate randuri de oameni de la care nu mă așteptam,pentru că îmi arăt sentimentele într'o manieră mult prea profundă pentru lumea asta.Dar de cate ori am căzut m'am ridicat.Pentru că ceea ce era o luptă cu ceilalți,era un război cu mine însămi,pe care trebuia să îl caștig cu orice pret.
De fiecare dată fac aceeași greșeală,deși nu o pot socoti greșeală,pentru că a arăta cuiva ce simți pentru el,e un lucru minunat și ar fi mult mai minunat dacă ar exista persoane care să aprecieze.Cand treci printr'un asemenea moment,încearcă să găsești puterea de a merge mai departe în sentimentele tale.
Lumea te va cataloga drept prost daca le vei spune că pentru tine dragostea e tot ce contează.Las'o în pace!Mai tarziu,aceeași lume îți va da dreptate.Ai să te miri,probabil.Păi n'ai de ce;n'ai crezut și tu ce'au crezut ei și apoi ai trecut în randul celor atinși de iubire?
Trăiește cu speranța că într'o zi vei găsi persoana care îți va oferi dragostea de care ai atata nevoie.
Așa cum spunea Octavian Paler:"Am învățat că dacă cineva nu te iubește cum îți dorești tu asta nu înseamnă că nu te iubește".Am învățat că fiecare om își exprimă sentimentele în felul lui și că deși nu îți arată atat de multă dragoste pe cat îi arăți tu,asta nu înseamnă că nu o face și el,s'ar putea chiar,s'o facă din tot sufletul.
Ai încredere în tine și în persoanele care te merită cu adevărat.Iubește pentru a fi iubit si crede pentru a fi crezut.Dar ai grijă în palma cui îți așezi încrederea.Si tine minte,oamenii care te iubesc și te merită nu te vor face NICIODATA să plangi!
Ascultă'ți părinții!Desi pare o absurditate,îți garantez că sunt situații în care ne pot ajuta cu adevărat.
Iubește și nu regreta niciodată iubirea pe care ai oferit'o,chiar dacă persoana aceea nu a știut să aprecieze ce a primit.In ciuda tuturor lucrurilor rele,oferă iubire în continuare!
De fiecare dată cand am fost dezamagită de cineva,am încercat să mă razbun pe altcineva,am vrut să îi fac și pe alții să simtă ce simțeam eu cand eram dezamagită.Dar mereu toată ura pe care o puneam în răzbunare se întorcea ca un bumerang asupra mea.Nu te răzbuna!Răzbunarea e arma prostului!
Am învățat că oamenii sunt răi,că lumea asta crește cu ură.
Am învățat să fac cum vreau eu,dar în același timp să ascult și de ceilalți,cand e cazul.
Am învățat să iubesc,dar totodată am învățat ce înseamnă să fi dezamăgit;dar nu regret,am învățat că e firesc să fi dezamagit,indiferent de situație.
Am învățat că iubind,mă distrug,dar totuși iubesc,pentru că iubind am învățat ce înseamnă sa fi mai bun,să fi altfel într'un mod nefiresc.
Poate ți se va părea ciudat,dar iubirea te transpune într'un mediu diferit,edenic,de nedescris în cuvinte.
Lumea va încerca să îți dezlege misterele iubirii,dar te vor afunda mai tare în mister deoarece adevăratele definiții se găsesc în inimile fiecăruia dintre noi.Am învățat că dacă vei lua 3-4 oameni care iubesc,pentru a'ți explica ce simt,fiecare își va exprima dragostea diferit,deoarece oamenii,în general percep lucrurile diferit.
Am învățat că fiecare iubire va fi altfel,dar că prima nu se uită niciodată.De ce?Pentru că primul om care te'a făcut să simți dragostea,este omul care a schimbat ceva în tine,omul care a adus ceva nou în sufletul tău,pe care ceilalți care vor veni dupa el,vor reuși doar să'i sporească intensitatea,dar nu vei uita niciodată de la cine a pornit totul,de la cine a pornit în același timp cu dragostea și dezamăgirea...cum ai putea să uiți lucrurile care te'au maturizat?

Copiilor din toată lumea...

Alexandru privea cartea cu o oarecare mirare. Nu mai văzuse niciodată pană acum o aşa minunată carte. O primise în dar de la buni care ţinuse să-i aducă aminte că anul trecut, de Crăciun primise tot o cărticică pe care însă o rătăcise prin casă. Cartea de anul acesta era mai mare şi mult mai frumoasă, cu poze colorate şi coperţi groase de carton. Ceea ce-l uimea erau însă figurile personajelor care păreau că sunt aievea aşa cum stăteau cuminţi în foile cărţii. Când Moş Crăciun, obosit de pe drum a poposit şi la ei şi a scos din desagă cartea, i-a spus copilului:
- Aceasta este cartea despre Naşterea Domnului. S-o păstrezi cu grijă, s-o priveşti ori de câte ori eşti trist şi îți va îndeplini orice dorinţă. Căci, dragul meu, aceasta este o carte fermecată.
Atât rostit moşul, s-a ridicat de pe scaun, a zâmbit copilului şi a plecat. Din seara de Ajun, Alexandru trăieşte sub vraja misterului cărţii fermecate. Se tot intreabă ce puteri magice poate avea o carte ca aceea. A încercat s-o întrebe pe buni, numai că, aceasta era deosebit de ocupată cu musafirii, care păreau că nu se mai termină.În camera lui, unde mami şi tati îngrămădiseră paltoanele musafirilor, Alexandru, cu cartea pe genunchi medita la vorbele moşului.Oare ce-o fi vrut să spună ?. Să poată oare această carte să-mi îndeplinească dorinţele ? Hai să fac o încercare.". închise ochii şi-şi dori foarte tare o înghețată. Nu îndrăznea să deschidă ochii ca nu cumva să descopere că pe măsuţă se afla înghețata pe care şi-o dorise. Ştia dintr-o poveste că doar vrăjitoarele pot face să apară lucruri cu un simplu gest şi mai ştia că vrăjitoarele sunt, în general, rele. E drept că existau în poveşti şi zâne bune, dar nu spera să întâlnească una chiar acum. Fie ce-o fi !". - îşi spuse Alexandru. La urma urmelor, ce poate să-mi facă mie o îngheţată ?. Cel mult o să mă doară gâtul, dar asta nu e nici o problemă, se rezolvă cu Biseptol". Şi deschise ochii. Pe măsuţă era o îngheţată mare de vanilie şi ciocolată, cu pişcoturi şi sirop. Numai că, lângă ea stătea un pitic, mic, mic, cu nas ascuţit şi scufie roşie.
- Ce, credeai că nu-i adevărat ce ţi-a spus Moş Crăciun ?!? Să ştii că moşul nu minte niciodată, iar copiii care nu-l cred sunt pedepsiţi. Poftim, ţi-am îndeplinit dorinţa, dar pentru asta va trebui să primeşti o pedeapsă pentru că n-ai crezut.
Alexandru era mut de uimire. Înghețata, hai, treacă - meargă, se mai văzuseră cazuri, dar un pitic întrecea orice imaginaţie. Se ciupi de obraz ca nu cumva să viseze. Nu visa. Mai mult, piticul se căţărase pe perdea şi de acolo de sus îl privea răutăcios.
- Să faci bine şi să execuţi pedeapsa!
Cu glasul pierit, Alexandru bolborosi:
- Ce-ce-ce pe-pe-pedeapsă?
- Păi, Moş Crăciun a spus că eşti pedepsit să plimbi căţelul în fiecare dimineaţă.
Alexandru deveni palid. Auzi, să plimb căţelul! Dar ce sunt eu?!. Şi apoi nici măcar nu-i al meu. E-al soră-mii. Ea l-a adus în casă".
De pe perdea, piticul il privea mustrător:
- Crezi că nu ştiu ce gândești? Hmm, astă vară te lăudai că e căţelu tău şi că tu l-ai învăţat să salute cu lăbuţa. Asta numai ca să te dai mare în fața celor de la grădiniţă. De fapt, ai cam minţit. Pentru asta va trebui să-l plimbi. Altfel, Moş Crăciun iţi va lua cartea.
Şi, dintr-o dată, piticul dispăru. Dar nu şi îngheţata. Uff, bine c-a plecat! Acum pot să mănanc liniştit bunătate de înghețată". În câteva minute îngheţata dispăru şi ea. Alexandru luă cartea şi-o ascunse în dulap sub hăinuţe. Mulţumit, se apucă să coloreze un desen. In timp ce el işi vedea de lucru, în cameră intră încet, încetişor buni.
- Ce faci aici? De ce nu vii la masă? Ai uitat că nu e politicos să întârzii la masă? Toată lumea te aşteaptă. Musafirii intreabă de tine.
Dar Alexandru nici nu se clinti. Rosti doar printre dinţi:
- Nu mi-e foame!
Buni îl privi mirată. Cum se putea aşa ceva? Doar Alexandru era un mâncăcios. Dar plecă din cameră convinsă că mai târziu copilul va veni la masă. Imediat apăru piticul:
- Mai vrei o înghețată? Sau poate o ciocolată? Sau o prăjitură?
Alexandru dădu din cap afirmativ şi imediat, pe măsuţă apăru o felie imensă de tort cu ciocolată. O înfulecă sub privirile răutăcioase ale piticului.
- Nu uita însă că trebuie să plimbi căţelul.
Cu gura plină, Alexandru protestă:
- Acuma noaptea? Nu vezi că s-a-nserat?
- Şi ce dacă? Ce, ţi-e frică? Nu ţi se-ntâmplă nimic. Când te-ai lăudat că eşti cel mai curajos băieţel din cartier nu ţi-a fost frică? Am impresia că eşti cam lăudăros. Să recapitulăm: mincinos, lăudăros şi lacom pe deasupra. Uită-te la tine cum înfuleci! Te-ai murdărit până la urechi!
- Şi ce dacă? Spală mama!
- Aha, va să zică nu-ţi pasă! Mai trecem ceva pe listă: nepăsător. Iar dacă stau bine şi mă gândesc, şi leneş.
Supărat, piticul dispăru. La uşa camerei se auzi un lătrat scurt. Era căţelul. Ăsta sigur vrea afară! Dacă mai vine piticul şi-mi mai dă o prăjitură o să mă doară burta. Aşa că mai bine îl duc afară pe Molfăici". Deschise uşa şi căţelul, dând din coadă, îl întâmpină bucuros. Îi puse lesa, se imbrăcă şi ieşi trântind uşa. În urma lui, buni rămase foarte mirată:
- Ce-o fi cu el de a devenit dintr-o dată aşa de harnic?
Bunicul, care asistase la scena cu pricina, zâmbi pe sub mustaţă. Ştia el ce ştia. Îl cunoscuse şi el pe piticul mic, mic cu nas ascuţit şi scufie roşie. Pe vremea când era copil şi nu asculta de mama lui. Piticul îl vizitase şi pe el, iar semnele vizitei de atunci le descoperise pe fruntea lui Alexandru: o cută adâncă pe frunte şi un aer smerit de copil pedepsit.

* * *

Chiar dacă nu vă vine să credeţi, povestea lui Alexandru este absolut adevărată. Puteţi chiar verifica: în fiecare zi, Alexandru se plimbă cu Mollfăici pe aleile din jurul blocului. Ba chiar, îl puteţi vedea ajutând-o pe mama la cumpărături. Ieri, spre exemplu, Alexandru a recunoscut în faţa tuturor copiilor că nu el l-a învățat pe Molfăici să salute. Deci luaţi aminte la această poveste. Piticul vă poate vizita şi pe voi dacă nu sunteţi cuminţi.