am invatat.

N-am sa inteleg niciodata de ce vorbesti o anumita perioada cu cineva si dintr-o data se rupe totul,nu iti mai da mesaj,nu te mai suna,nu te mai cauta sa iesiti.Sunt curioasa..gresesc cu ceva?Chiar imi doresc sa primesc o explicatie pentru lucrurile astea.Sunt Leu,stiu;dar probabil e cea mai nenorocita zodie de pe Pamantul asta,deoarece ma atasez atat de repede de oameni si mi-e atat de greu sa inteleg cu ce gresesc cand totul se termina fara nicio explicatie;nu ma refer la relatii,ma refer la simple coversatii,iesiri,prietenii..
Si peste cateva zile te cauta pentru ca le e dor de tine.Stii ceva?Mai bine cauta-ma peste cativa ani,macar pana atunci am sa uit de toate fazele de cacat pe care le faci zilnic si de care mi se face sila.Mi se face sila de mine ca imi calc orgoliul si din pricina sentimentelor,tot eu va caut.De acum am sa ma folosesc de indiferenta.

indiferenta.

Da,e adevarat ca indiferenta doare.Imi amintesc o faza de acum 3-4 ani.Vorbeam cu un tip,ne intelegeam super bine,vorbeam zilnic,dar la un moment dat s-a rupt ceva si nu a mai fost ca inainte;stiu ca a fost greseala mea si imi asum lucrul asta.La momentul respectiv nu mi-a pasat prea mult,au aparut oameni noi in viata mea si nici macar nu imi mai aminteam de el.
Dar acum 1 luna am gasit cateva conversatii..si atunci am incercat sa iau legatura cu el,sa vad ce mai face,sa ii reamintesc cat de mult imi place accentul lui,dar m-a tratat cu indiferenta.Poate exact asa cum meritam..
Si m-a durut indiferenta asta si ma doare in continuare,dar este o lectie invatata.Indiferenta doare mai mult decat ura sau orice alt sentiment.Te face sa te intrebi zilnic "de ce?" si iti darama zidul ala pe care il creezi tu in jurul inimii tale.
E. ,iti multumesc pentru lectia predata :)
Daca vrei vreodata sa atragi atentia cuiva,trateaza-l cu indiferenta.

copilarie.

Mi-e dor.Mi-e al dracului de dor de copilarie.De unele persoane care au insemnat mult in viata mea;nu v-am uitat si nu am sa va uit niciodata.Ma uit peste poze de acum 4-5 ani si nu imi vine sa cred ca anul asta implinesc 20 de ani.
Cand am lasat spatele blocului pentru cafenele?Papusile pentru baieti?
Cand am ajuns sa termin liceul,sa intru la facultate si sa am un job la activ?
Am momente de depresie in care nu pot accepta ca am crescut,ca am responsabilitati,deoarece am ramas acelasi copil rasfatat,cu chef de joaca si cu multa lene.
Imi pare rau ca m-am grabit sa cresc.Si daca as putea da timpul inapoi,as face-o fara niciun regret.Copilaria este cel mai de pret lucru al meu,ceva ce o sa port in inima toata viata mea si am sa le povestesc copiilor si nepotilor mei despre ea cu lacrimi in ochi.Am sa ii invat sa pretuiasca anii copilariei,deoarece am invatat ca nu se mai intorc.
M-am grabit sa cresc pentru a avea libertate,pentru a avea libertatea sa fac tot ce vreau fara sa depind de ai mei,desi mi-au acceptat multe si pentru asta le multumesc;si-au dat seama ca voiam cat mai mult.Dar acum ca am toata libertatea din lumea,nu stiu ce sa fac cu ea.Nu stiu ce fac bine si ce fac rau.Ati spune ca sunt la varsta la care invat sa deosebesc binele de rau;ei bine,inca lucrez la asta.Inca am incredere in oameni,dupa 20 de ani.Inca le permit unora sa ma calce in picioare,fara ca macar sa ridic capul la ei;si e gresit,stiu,dar oare ne invatam minte vreodata?
M-am grabit sa cresc pentru a fi capabila de o relatie serioasa,dar am invatat ca lucrurile planificate nu ies asa cum vrei tu.Relatia serioasa pe care o aveam s-a terminat brusc,poate chiar cand aveam cea mai mare nevoie de o persoana langa mine.Nu regret.Stiu si mereu am stiut ca e cineva si pentru mine,doar ca ma grabesc eu sa il am.
Nu va mai grabiti sa cresteti.Luati varsta pe care o aveti cu toate problemele si responsabilitatile ei,profitati!Timpul nu se mai intoarce niciodata :)

Pleacă sau plec eu. De fapt, nu mai contează..

Cateodata, tot ceea ce ti-a mai ramas de facut este sa pleci. Nu, nu esti un las daca renunti. Esti doar destul de puternic incat sa realizezi ca tot ceea ce vrei tu de fapt iti face doar mai mult rau. Si taci, te amagesti si continui sa speri. Speri ca va fi bine. Odata ce-ai inchis o usa, o usa in care tot timpul gaseai o alinare, exista riscul sa nu mai intri inapoi. De fapt, ti-ai asumat acel risc cand ai decis sa pui lacatul pe tot ce ai tu mai de pret. Odata inchisa acea usa, apar noi usi. Singura problema cu care te confrunti ( de fapt cea mai mare dintre ele ) este aceea ca orice usa pe care o vei incerca, o vei incerca constient de faptul ca trebuie sa o iei de la zero. Luand-o de la zero, te poti arde. Vei afla pe moment ca nicio alta usa nu e ca cea pe care ai dat-o la o parte. Ai dat-o la o parte pentru ca iti voia binele, iti gaseai tot timpul linistea odata ce intrai acolo. Totusi, ai renuntat...ai renuntat pentru ca nu erai unicul proprietar pe acea usa si stii ca niciodata nu vei fi. Obosesti.Plangi.Razi. Si ciclul asta se tot repeta. Si desi tot ceea ce iti doreai era sa ramai acolo, sufletul ti-a dictat altceva. Si o sa-ti continui drumul insa tot timpul vei vedea in fata ta acea usa. O usa care ti-a fost deschisa 24/24. Si totusi, tu ai renuntat la ea. Ai renuntat pentru ca iti facea prea mult bine, poate. De fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, m-am pierdut de propria-mi casa. O casa in care imi gaseam tot timpul alinarea, in care imi alinam suferinta si in care eram primit tot timpul excelent. Si doare. Doare pentru ca timp de foarte mult timp, mi-am gasit un camin;Un camin al prieteniei si iubirii totodata. L-am parasit. De fapt, l-am dat afara pe proprietar, facandu-ma stapan pe ceea ce nu am. Trist, suparat si dezamagit, proprietarul a plecat cu lacrimi in ochi din casa. Nu am putut sa stau mult timp si l-am urmat. L-am urmat. I-am urmat pasii obisnuiti pe care ii facea cand mergea pe poteca, o poteca pe care doar el o stia pana sa imi spuna si mie de ea. Nu, nu mai era acolo. Da, am renuntat; am renuntat, dar din pacate inca nu am gasit calea de inlocuire a stapanului casei. Nu, nu a mai venit acasa. Mi-a lasat un bilet in care spunea ca intelege tot. Ce sa inteleaga cand tot ceea ce a lasat in urma lui e doar praf, scrum si pulbere? O pulbere provocata de mine, care nu stiu daca se va mai transforma vreodata in focul care ardea mai ceva ca flacara olimpica a Olimpiadelor sportive. Si totusi, am fost destul de puternic sa renunt la ceea ce imi facea rau, sau cel putin la ceea ce consideram ca imi face rau, desi toate intentiile erau bune, chiar daca e(ra) tot ceea ce voiam mai mult !
A.