:)

Vreau sa am incredere in oameni,jur.Dar cand lumea asta devine o cocina,iar oamenii devin murdari,cum sa fac asta?Nu am incredere,dar am suflet.Oh,am suflet cat pentru tot Universul asta.Imi e mila de oamenii care mi-au intrat in suflet,pentru ca multi nu stiu ca atunci cand nu-si gasesc locul,de fapt eu am un loc pentru ei.Nu ma intereseaza ca sufletul meu devine doar un loc de rezerva,ma intereseaza ca oamenii sa stie ca imi pasa,ca oricat am fost calcata in picioare,nu port ranchiuna,nu am de ce.Oamenii sunt prosti si gresesc.Gresesc pentru ca sunt prosti si pentru ca inca nu au invatat sa faca diferenta dintre bine si rau.Majoritatea se intreaba de ce nu li se ofera si lor unele lucruri pe care le au altii.Pentru ca nu luptati,oameni buni.Si chiar daca nu luptati,pe multe le aveti in fata voastra,va fac cu ochiul singure,dar asa e cand ai asteptari prea mari pentru un om prea mic.Trebuie sa invatati ca nu primim mereu ce ne dorim,iar atunci cand primim,trebuie sa pretuim lucrul ala ca si cum l-am fi asteptat toata viata.Trecem prin rau,tocmai pentru a aprecia mai mult binele atunci cand il avem.Invatati sa nu mai fiti egoisti.Primiti totul cu bratele deschise.Si ca sa stiti,aveti dreptul sa le inchideti cand simtiti ca unele lucruri nu sunt facute pentru voi,dar inchideti-le cu demnitate.

forgive me for missing you so bad.

In fiecare seara cad stele.Multe stele.Zeci,sute,poate mii de stele.Iar cand,in sfarsit,am vazut o stea cazatoare,am vazut-o singura.Am ramas cu dorintele si cu dorul de tine,de mine,de noi,de frumos.Si ce rost mai au nenorocitele astea de stele daca dorinta mea de a te avea aici nu se indeplineste?Ma simt exact ca si un copil de 3 ani caruia ii lipseste jucaria cu care adormea in fiecare noapte.Imi arde carnea de dorul tau,iar sufletul meu explodeaza.Fiecare celula din mine striga dupa fiecare celula din tine.Parca nici nu mai respir altceva in afara de afurisitul asta de dor,iar uneori imi doresc sa nu mai simt nimic sau si mai bine,sa uit totul.Poate asa as uita cum e langa tine.Dar sentimentele astea isi bat joc de mine,ma calca in picioare.Si ce rost are a respira cand eu ma sufoc de dor?

intr-un ultim ceas.

Ma doare tot corpul.Nici macar nu mai stiu de unde am plecat si unde am ajuns,dar stiu ca intre start si finish a fost o lupta grea;lupta cu mine insami.Am lasat armele jos si am incetat sa ma ranesc,deoarece vechile rani nici nu au inceput sa se cicatrizeze.Imi chinui corpul,il chinui pana ajung sa il vad faramite pe un camp de lupta inexistent.Am uitat de unde am plecat,dar stiu sigur ca nu ma mai regasesc in absolut nicio particica din ce sunt acum.In toti anii astia am dus un razboi continuu si nici pana acum nu stiu pentru ce.Desi eu am lasat toate armele jos,oamenii din jurul meu inca trag si imi sfasie trupul,mi-l sfarma in mii de bucatele.Sau poate asta e sufletul?Nici nu mai stiu.Zac la pamant de zile intregi si totusi inca trag.Nu e de ajuns ca oricum nu mai reusesc sa ma ridic?Iar camarazii mei sunt morti,acum sunt doar cenusa,iar la primul vant am sa ii pierd si pe ei.De fapt,cred ca la urmatorul glont am sa ma pierd pe mine.Ce sunt astia?Oameni?Soldati?Bestii pe doua picioare care nu se sfiesc sa calce pe cadavre pentru a iesi din noroi.Intr-o ultima suflare,scuip a scarba ca sunt om.