sâmbătă, 19 decembrie 2009

Tăcere pentru totdeauna.

A fost odată....
Așa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnazială, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin păr? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunză de nufăr. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți că se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plină ca un cer înstelat.
Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o casetă uzată, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii într`o piesă de teatru regizată bine.
Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortită nemuririi.

Prima vară petrecută despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastică. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scenă îmbrăcată în flori. Distanța îi apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru că în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără să se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Într`o noapte a fost o furtună groaznică. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distantă, tremura de spaimă. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. "Vin spre tine!" i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastră. Ploaia cădea rece și puternică pe pervazul de piatră. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se aruncă în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roză pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parcă nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se închisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii îi erau deschiși și parcă priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisă povestea lor, frumoasă ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grijă aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în șir în oglindă. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostită și o pereche de aripi care nu i se potriveau.

Când ai nevoie de dragoste.

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nicio femeie nu te cunoaşte.

miercuri, 16 decembrie 2009

Zile de decembrie.

Ziua aia de decembrie,pff îmi vine să râd când îmi amintesc.
-Hei,ești lângă minee.
-Da,am încercat să te sun aseară și cum aveai telefonul închis,am sunat pe fix deși știam că voi avea o discuție interminabilă cu tine,despre faptul că nu suporți să te sun pe fix,nu îmi pasă.Mi`a răspuns mama ta si mi`a zis că dormi,te simțeai rău.Așa că mi`am luat geaca și am fugit spre tine.Când am ajuns în cameră,dormeai atât de frumos..m`am așezat lângă tine și te`am privit toata noaptea.Începuse să ningă..am vrut să te trezesc să ne punem "dorința primei zapezi",dar nu am putut.Așa că am așteptat până în momentul ăsta în care,în sfârșit,domnișoara s`a trezit.
-Uhh,ce aventură.spun eu râzând.Hmm chiar ninge?
-Da,iubito,vino aici.Mă ia în brațe și mă duce la geam.
-Știi ce,hai să încingem o bătaie cu zăpadă.
-Ahaaa,nu te mai simți rău?
-Cred că prezența ta mi`a făcut bine.
-Mincinoasă mică,vino să te pup.Și mă sărută pe frunte,știe că îmi place,e gestul lui pentru a`mi demonstra că are grijă de mine.
-Poți să ieși puțin?vreau să mă îmbrac.
-Cristina,stai puțin,mă faci să râd.De parcă ar fi prima oară când te văd dezbrăcată.Nu plec nicăieri,nu te`am mai văzut de ceva timp goală.
-Ok,iubitule.
Stă pe pat și mă privește.E hipnotizat.
-Știi,ești foarte frumoasă.
Vine spre mine,mă sărută și îmi desface sutienul dintr`o singură mișcare.
-Hmm,văd că ai mai exersat.
-Încerc și eu.
Îl sărut pe gât și parcă îi aud sângele curgându`i prin vene.E fierbinte.
-Răzvan,nu aici,ai mei sunt jos.Se oprește și îmi ia hainele de pe pat.Mă îmbracă.
-Iubito,fularul.A,da.E fularul primit de la el iarna trecută;când mă vede că îl scot din dulap zâmbește și îmi spune:
-Lasa`mă să ți`l pun eu.Ok,acum suntem gata.
-Cine ajunge ultimul jos,primește un bulgăr în față.
Ne alergăm pană jos,și la capătul scărilor cădem amândoi.Râdem.Îl țin de picior să nu plece,nu sunt pregătită să primesc un bulgăre în cap.Mă lasă să trec prima.
Pe hol ne întâlnim cu mama și ne zâmbește amândurora.
-Hei,Răzvan să vii mai des pe aici,văd că domnișoarei îi priește.
-Am înțeles,să trăiți.și râdem toți trei.
Ies în curte,alerg,când deodată simt o mână pe spate,mă împinge și cad cu nasu` direct în zăpadă.
-Hahahha,mi`am luat revanșa.Râdem,ne jucăm în zăpadă și așa trec orele.
Stăm în zăpadă cu fața în sus și cu ochii închiși.
-Știi,mă gândeam că mereu am fost o fată răsfățată,și mereu am încercat să învăț ceva bun de la tine,dar în final mi`am dat seama că vei învăța tu ceva rău de la mine.
-Schimb pe schimb.
Și râdem cu fulgii de zăpadă deasupra noastră.

[va continua..]

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Si recunosc că am numai motive stupide pentru a`ți da papucii,știu că sunt o ciudată.Îmi amintesc și toate zilele în care îți spuneam că te iubesc și tu ziceai că sunt o fraieră,că nu știu să iubesc,că sunt mult prea rea.Dar cu tine am fost exact cum sunt,poate de asta ai fost singura persoană care mi`a spus că sunt ciudată,dar ciudată într`un mod adorabil.
Îți plăcea să te trezești dimineața lângă fata cu părul roșcat,fata diferită de ceilalți.Si acum nici nu știu de ce îți dau papucii,de ce rătăcesc străzile astea fără pașii tăi în urma mea,de ce beau ceașca asta de cafea fără o altă ceașcă lângă mine,de ce înainte ocupam două scaune în autobuz,iar acum ocup doar unul..
Îmi amintesc ziua aia când ne uitam fascinați la desene și tu dintr`o dată ai simțit o poftă nebună de mine,apoi de "țigara de după".Era ciudat să iubesc un tip care adoarme pe pieptul meu și se trezește la picioarele mele,care fuma doua pachete de țigări pe zi fără să`i pese de bani sau de alte lucruri,care dacă la două noaptea vroiam jeleuri,căuta o oră un non`stop și venea cu jeleuri..un tip care implora un sărut când eram supărată,un tip care râdea din priviri.Ai fost singurul care m`a văzut altfel decât ceilalți;lângă tine mi`am lăsat masca deoparte și mi`am privit chipul în aceeași poveste cu al tău.Mă tachinai mereu și îmi făceai cafeaua dulce,deși știai că o vreau amară,te scuzai zicând:"te mai îndulcești și tu puțin"..Si așa am ajuns să îmi beau și azi cafeaua dulce.
Am scris destule capitole împreună,doar unul singur a rămas neterminat,știi tu care.Probabil cel pe care îl voi scrie într`o altă viață tot lângă tine.
P.S. Să nu uiți că am fost prima cu care ai scris povestea parcului Titan.

miercuri, 9 decembrie 2009

Doi.

Doi. Suntem doar noi doi. Ne ascundem de ceilalți, ne trăim visul și ne iubim. Suntem tineri și ne iubim. Stăm în camera asta de o săptămână. Pare c-au trecut vreo trei.

Ce haos! Sticla de Jack golită aseară zace pe noptieră alături de două pachete de țigări. Ne-am aruncat pe jos hainele transpirate, printre alte sticle, cutii, boarfe ce nu erau ale noastre sau hârtii. Mirosea a liniște dar aerul era greu de atâta tensiune. Afară e soare. Prin singurul ochi de geam trece o lumină bolnavă. Ne place.

Se ridică din pat și își aprinde o țigară. ‘Nimic nu-i mai bun decât țigara de dimineață’, zice. Cu asta ne începem ziua. Am intrat într-un soi de rutină. Se așază pe fotoliul slinos , ros de timp și molii. În lumina verzulie fumul se rotește, face bucle halucinante, oprește timpul în loc. Iar noi amorțim. Amorțim și privim spectacolul fascinați.

Schimb piesa. O studiez pe ea. Urmăresc cu privirea liniile trupului ei, conturate de umbre și hașuri de lumină. Inima parcă îmi coboară în stomac. Îmi bate tare. Iubesc corpul uman. O iubesc pe ea. Sunt hipnotizat de mișcările mușchilor. Ador s-o văd cum duce elegant țigara la gura, cum strânge ușor ochii atunci când trage din ea. Buzele-i par mai senzuale când scoate afară fumul bolnăvicios. E cald aici înăuntru iar sânii mici și picioarele ii lucesc ușor. Pielea ei ușor bronzată cheamă la un nou joc erotic. Îmi place când pielea ei se lipește de a mea. Spectacolul asta este aproape orgasmic. Iar eu îl văd din și din nou și din nou...

Da. Sunt maniac. Sunt obsedat. Dar nu rănesc. Ma pierd în contemplare, alcool și tutun.

Revin la ea. Puțin scrum i-a căzut pe genunchi. Dar nu se mișcă. E tot acolo în fotoliul slinos. Țigara s-a ars acum până la filtru, îi arde degetele. Nu schițează vreun gest. Privirea îi e fixată in același punct. Nu clipește. Timpul încă stă în loc.

Deschid ochii și trag adânc aer în piept. Miroase a fum. Mă ridic din pat și-mi aprind o țigară. ‘Nimic nu-i mai bun decât țigara de dimineață’, așa-mi spunea. Mă uit în jur : haos. Sticle golite de prea mult timp, pachete de țigări pe noptieră, hainele transpirate-mi sunt aruncate pe jos, printre alte sticle, cutii, boarfe ce nu sunt ale mele sau hârtii. Fotoliul slinos și ros de timp și molii este gol.


Plecase prea devreme.

Interzis nefumătorilor.

M-am plictisit de scaun. Mă așez pe marmura rece și mă las pe spate. Îmi iau pachetul de țigări și-n cinci minute-i arsă una. Și apoi încă una, încă una, și tot așa până se termină. Noroc c-am și Jack. Răceala marmurei mă cuprinde, dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă că probabil nu pot să vorbesc sau să simt ceva. S-a făcut noapte, bineînțeles- am adormit în bucătărie. A doua zi m-am trezit cu o durere infernală de cap, dar încă nu-mi păsa. Iau un măr verde și mă așez. Îmi aprind o țigară și o privesc cum se arde, cum se mistuie... cât de previzibil. pffft! M-am plictisit de tot, de fapt- m-am săturat. Țigările sunt făcute pentru a fi stinse cu piciorul. Frige. Mi-am propus ca astăzi să fumez doar 3 pachete... ce rost au toate? Incă o țigară. E timpul pentru mahmureala de dimineață, de amiază sau de seară- cine mai știe cât e ceasul? Nu eu! Noroc! Îmi urăsc camera, nu mă mir că am ajuns aici, în halul ăsta. Incă mai știu tot... omniștienta din mine. Camera mea e imensă- un om normal s-ar putea pierde. Draperiile albastre de la fereastră mereu îmi zgârie retina și întregul meu simț artistic *nul, de altfel*... patul...el, e doar mare. Îmi dă mereu impresia că e chiar mai mare decât camera asta- e așa... mare... și... gol?! Mă pierd între cele doua perne și în întregul univers al unei camere, dar asta-i altă poveste. Sper ca mâine să nu mă mai trezesc.
N-am noroc. Același loc, aceeași oră, aceleași obiceiuri. Îmi iau o țigară din pachetul aproape gol și mă ridic să privesc pe fereastră. Se aude o bătaie cum cade în ușă și cu un scârțâit surd aceasta se deschide. Cineva intră în casă, iar pașii acestui individ se aud cum îmi încalcă teritoriul. Câte un pas, câte un pas... Se oprește în spatele meu. Mă strânge în brațe și își plimbă mâinile peste pieptul meu, peste gâtul meu.. și îmi acoperă ochii:
- Ghici cine e!
- Poți să-ți iei mâinile. O să-mi țin ochii închiși.
Mâinile se retrag și pentru un moment nu se mai aude nimic în juru-mi decât suflarea străinului ce o simt în ceafă. Își pleacă ușor capul pe umărul meu stâng și îi simt buzele umede pe obraz. Se îndepărtează câțiva pași, iar eu mă întorc, cu ochii închiși. Mă apucă de talie și se apropie de urechea mea:
- Ghici!
- Dă-mi o țigară.
*Sunetul plăcut al ritualului de aprindere al unei țigări
Cu un zâmbet ironic îmi încep "discursul":
- Deci cum ai intrat?
- Ușa era deschisă.
- Normal, am uitat- te așteptam.
- Atunci poți să deschizi ochii... presupun că ai ghici cine sunt.
- Nu sunt așa curioasă.
Și totuși îmi deschid ochii pentru a mă contrazice puțin.
- Ah, tu erai.
Nu-mi venea să cred, era chiar el... nu-l văzusem de mult timp. Îmi era tare dor de ochii lui albaștri, de chipul său angelic. Acum devenise bărbat. Avea o mină mult mai serioasă, un zâmbet mult mai sever, era mai înalt decât mine, lucru ce mă surprindea oarecum. Umerii săi lați îmi dădeau o oarecare teamă, dar mâinile sale mari și-acum calde, nu reci și ca altădată, îmi mângâiau fața, iar ochii săi- același albastru- încă mă priveau cu multă dragoste.
- Mi-a fost dor de tine.
Au fost singurele cuvinte pe care am putut să le rostesc și-apoi am căzut. Totul era în ceață și ce puteam să disting între umbrele ce mă-nconjurau era forma sa. Unduirile corpului său se legau armonios și pentru mine întruchipa aceeași ființă perfectă pe care o iubeam cândva, poate și acum dacă mi-ar mai păsa de ceva.
M-am trezit în brațele sale puternice și protectoare- eram încă în bucătărie. Am început să râd isteric. Se uita altfel la mine și privirea sa m-a făcut să înțeleg că știa tot ce mi s-a-ntâmplat. Apoi nu am mai făcut nimic. M-am ridicat și mi-am aprins altă țigară. Ma învârteam în ritm alert prin bucătărie, iar el încă mă privea... cu milă. Urăsc mila.
- Vezi tu, viața mea nu mai e așa perfectă. Fumez, beau, mor sau mi-aș dori, dorm și aștept din nou să mor sau mi-aș dori... e oarecum plictisitor cercul ăsta vicios.
Ochii lui nu se puteau despărți de mine și îmi urmăreau fiecare pas. Se ridică și îmi apucă brațul ca și când ar vrea să îmi oprească țigara din omorul său pasiv. Îmi așez bratul stâng pe umărul său și în mâna cealaltă continui să-mi țin țigara.
- Vezi tu... nu mai am țigări.
Îmi sting țigarea. Frige. Dacă...
- Vezi tu, nu-mi doream să zic asta.
Îmi arunc privirea spre chiștocul de sub talpa mea iar el mă privește ca și când ar putea trece de bariera ochilor mei și ar putea citi ce ascund în suflet. Buzele sale asprite îmi sărută respectuos mâna. Din ochi îmi izbucnesc câteva lacrimi de mânie:
- De ce nu ai spus nimic până acum?! De ce?! îți place cum am ajuns...
Dar știam în gând că mereu a fost vina mea, și dacă ar fi fost a lui, eu aș fi considerat-o tot a mea. Acum nu știu cine a greșit, dar nu-mi mai pasă.
Îmi îmbrățișează buzele cu un sărut. Și tace. Se apropie de urechea mea și cu același glas tremurând, dar cu mai multă forță îmi șoptește:
- Am fost un prost...
- Da.
- Știu că e vina mea... și..
- Și nimic. Taci!
Și-atunci mă desprind de el.
- Pleacă!
Ochii lui încercau să-mi exploateze sufletul din nou și să mai găsească ceva bun în mine, dar nu a găsit, căci singura mea comoara a fost bine ascunsă, de fapt în mine nu mai e nimic- sunt un suflet mort, sunt un strigăt mut al unui biet trup.
- Am spus să pleci...
L-am alungat. Se depărtează... de data asta venise pentru mine. A rămas lângă ușă pentru un moment ca și când ar fi vrut să-mi mai spună ceva, dar...
- Să vii să mă mai vezi, da? Știu că se va întâmpla curând...
A plecat. A închis ușa și a plecat. Acum sunt din nou închisă. Îmi iau altă țigară și...și... și telefonul. Am s-o sun pe Ana.
- Alo?!
Eu râd.
- Ghici! Vreau doar să mă asculți, el a venit.
Am închis telefonul... și ea m-a sunat toată după-amiaza.
A doua zi, dimineață, Ana plângea și Ana mă strângea strâns în brațe... și plângea. El a intrat speriat în casă și m-a văzut întinsă. Am murit probabil.
- Nu mi-a spus decât: el a venit.
Și ochii lui s-au umplut atunci cu lacrimi.